20 Jan, 2022
După multe secole de obidă, înstrăinare și însingurare, când neamul nostru era necăjit și oropsit, sfârtecat și împrăștiat sub stăpâniri străine, iată a ajuns la ziua răscumpărării, unindu-se și pornind, apoi, pe căile viitorimii, pentru a-și împlini destinul hotărnicit de Dumnezeu. A ctul Unirii Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859 a fost unul providențial, rânduit de Dumnezeu la capătul unei dramatice epopei întinse pe atâtea amar de veleaturi în care idealul sfânt al unității a rămas, cred, cea mai arzătoare dorință a fraților de-un neam și-o credință din vechile teritorii dacice. Unii erau sub stăpânire turcească, împilați și secătuiți de liota de slujbași ai unui neam străin; alții erau îngenuncheați sub neagra domnie a austro-ungarilor, iar alții înjunghiați zilnic de muscali. De aceea, Unirea Principatelor reprezintă un moment de referință din zbuciumata istorie a neamului românesc, care a luptat dintotdeauna pentru unitate și demnitate – și iată că Dumnezeu, în a Sa milostivire, a rânduit și ziua izbăvirii, un pas hotărâtor către Unirea cea Mare. Mânați de profunda simțire națională, românii din cele trei provincii românești au simțit dintotdeauna că au aceeași sorginte. Asta l-a determinat pe Slăvitul Ștefan al Moldovei să spună lumii apusene că țara lui este „o altă Valahie”. Fără tăgadă că aceeași conștiință l-a îndemnat pe Mihai Vodă Viteazul să unească, ce-i drept pentru scurtă vreme, cele trei provincii românești sub a sa domnie. Nici Biserica noastră strămoșească nu a stat indiferentă la drama românilor siliți de vicisitudinile istorice ori de interesele meschine ale marilor puteri ce-i împresurară să trăiască divizați. Da, ea, „maica spirituală a poporului român” și-a asumat acest rol însemnat, cultivând conștiința națională prin credință, prin viață liturgică și, nu în ultimul rând, prin tipărituri. Și tot Biserica s-a implicat activ în înfăptuirea unirii de la 1859. Statisticile sunt grăitoare în acest sens: în jur de 3000 de preoți, călugări, ierarhi, profesori de teologie, studenți ori seminariști au trudit pentru triumful visului de secole al nației române. Preoți din orașe și sate, din străvechile cenobii s-au rugat stăruitor pentru unitatea politică a românilor, îndemnând poporul să lupte pentru acest sfânt deziderat. Numai de aici, de la Neamț, vreo 40 de călugări în frunte cu starețul lor, marele patriot Dionisie Romano, alături de profesorii și elevii seminarului nemțean au trimis acte de adeziune către comitetul unionist din capitala Moldovei, în care-și exprimau expresa dorință ca Moldova și Țara Românească să fie una. Iată câteva crâmpeie dintr-un astfel de document: „Unirea și frăția sunt voința lui Dumnezeu, piatra temeliei Bisericii lui Hristos; prin această sfântă legătură, omenirea sporește în tărie, credință și avere; unirea dorințelor și a intereselor aduce între oameni apropiere și iubire; unirea brațelor măresc averile popoarelor și asigură apărarea lor; unirea statelor mici opresc călcarea lor de cele mari. Cât de firească și neapărată este Unirea între frați de același sânge și nume, de aceleași obiceiuri și limbă, de același trecut și viitor precum sunt românii din Moldova și cei din Valahia”.